Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 25 noiembrie 2009

Dilema!?



O luna, un an, cinci ani, zece ani ce diferenta de varsta poate fi considerata acceptabila intr-o relatie (la urma urmei in orice cuplu exista un decalaj cronologic) si cand devine aceasta o problema? Daca ar fi sa jucam sah mat dintr-o singura miscare am spune doar atat: o relatie are sanse de reusita cand se acorda mai multa atentie asemanarilor decat diferentelor.
Cu alte cuvinte, atunci cand cei doi ajung sa pretuiasca atat de mult ceea ce au in comun incat deosebirile dintre ei nu numai ca devin torelabile dar chiar ii ajuta sa se cunoasca si sa comunice mai bine. (Atentie deci: nu incercati sa stergeti diferentele; mai intelept este sa le acceptati si sa va folositi de ele in asa fel incat sa puteti construi ceva impreuna). De regula, cand ambii parteneri sunt suficient de maturi si de echilibrati in plan afectiv, pentru a stabili o comunicare de tip adult-adult, diferenta lor de varsta nu creeaza dificultati.

Nu există nicio regulă,nicio reţetă în această privinţă.Aş da trei motive pentru care se formează un cuplu cu o astfel de diferenţă de vârstă: iubire,interes,ocrotire. Atunci când iubeşti nu contează nicio diferenţă. Între doi oameni maturi care se iubesc şi sunt inteligenţi această diferenţă nu aduce decât lucruri bune. Cred că ceea ce contează într-un cuplu, dincolo de dragoste, este inteligenţa. Un om inteligent ştie să vadă dincolo de vârstă şi de “studii”, şi mai ales ştie să-şi preţuiască partenerul pentru ceea ce este el.NU cred că diferenţele de pregătire şi de educaţie îşi pun amprenta pregnant într-o relaţie şi nici mediul din care provin cei doi parteneri .E mai degrabă vorba de mentalităţile societăţii. În ceea ce priveşte diferenţa de vârstă, depinde cum se realizează maturizarea celui care are vârsta cea mai mică din cuplu…e bine totuşi ca această diferenţă să fie cât mai mică.
Title Blog Entry

O luna, un an, cinci ani, zece ani ce diferenta de varsta poate fi
considerata acceptabila intr-o relatie (la urma urmei in orice cuplu
exista un decalaj cronologic) si cand devine aceasta o problema? Daca
ar fi sa jucam sah mat dintr-o singura miscare am spune doar atat: o
relatie are sanse de reusita cand se acorda mai multa atentie
asemanarilor decat diferentelor.

Cu alte cuvinte, atunci cand cei doi ajung sa pretuiasca atat de mult
ceea ce au in comun incat deosebirile dintre ei nu numai ca devin
torelabile dar chiar ii ajuta sa se cunoasca si sa comunice mai bine.
(Atentie deci: nu incercati sa stergeti diferentele; mai intelept este
sa le acceptati si sa va folositi de ele in asa fel incat sa puteti
construi ceva impreuna). De regula, cand ambii parteneri sunt suficient
de maturi si de echilibrati in plan afectiv, pentru a stabili o
comunicare de tip adult-adult, diferenta lor de varsta nu creeaza
dificultati.


Nu există nicio regulă,nicio reţetă în această privinţă.Aş da trei
motive pentru care se formează un cuplu cu o astfel de diferenţă de
vârstă: iubire,interes,ocrotire. Atunci când iubeşti nu contează nicio
diferenţă. Între doi oameni maturi care se iubesc şi sunt inteligenţi
această diferenţă nu aduce decât lucruri bune. Cred că ceea ce contează
într-un cuplu, dincolo de dragoste, este inteligenţa. Un om inteligent
ştie să vadă dincolo de vârstă şi de “studii”, şi mai ales ştie să-şi
preţuiască partenerul pentru ceea ce este el.NU cred că diferenţele de
pregătire şi de educaţie îşi pun amprenta pregnant într-o relaţie şi
nici mediul din care provin cei doi parteneri .E mai degrabă vorba de
mentalităţile societăţii. În ceea ce priveşte diferenţa de vârstă,
depinde cum se realizează maturizarea celui care are vârsta cea mai
mică din cuplu…e bine totuşi ca această diferenţă să fie cât mai mică.

Amintirile....???


Amintirile fac parte din noi si fara trecut nu am putea merge in viitor si de cele mai multe ori ne ajuta sa nu facem de doua ori aceeasi greseala, ne ajuta sa ne maturizam si sa le respectam. Adeseori povestim prietenilor ce nazdravenii faceam in copilarie, vesela perioada a scolii, prima intalnire, amintirea de neuitat a primului sarut si fiorii primei dragoste...si amintirile continua diferit pentru fiecare dintre noi, dar care ne formeaza ca oameni si ne face mai buni.

De ce oare cu cât ceasurile, zilele şi anii se înmulţesc asupra lui, cu atâta mai mult omul se uită în urma sa, şi din căutătură în căutătură se opreşte cu plăcere la cele mai depărtate aduceri-aminte, aducerile-aminte ale tinereţii şi ale copilăriei? Nu-i soarele frumos şi astăzi? păsăruicile nu cântă tot aceleaşi cântece voioase sau jalnice? frunzele nu au acelaşi freamăt? pădurile nu înverzesc ca odinioară? florile nu au acelaşi miros, câmpiile, dulcile privelişti duioase ce aveau? mişcarea vietăţilor alinitu-s-a? Nu; dar nici un soare nu luceşte frumos, nici o floricică nu are dulce miros, nici un fluier pe coasta dealurilor nu răzbate, nimica în lumea de faţă nu are asemănare cu florile şi cu soarele zilelor văzute prin aducerea-aminte. Vântul ce bătea atunce, lacrimile ce se vărsa se uit; din zilele trecute a rămas în închipuire un soare de-a purure cu raze strălucitoare şi un miros neşters. Are dreptate aducerea-aminte: nimică nu poate fi pentru om mai frumos decât trecutul, căci trecutul e tinereţea şi tinereţea este fericire!... fericire de a crede în toată pasărea ce zboară, fericire de a crede în frumosul şi în bunul, fericire de a nu se îndoi de cinste şi de multe, fericire de a nu gândi la nimica, de a nu şti ce este viaţa şi ce neagră prăpastie este sufletul omului... Când se întoarce gândul spre zilele tinereţii, inima stă nehotărâtă, ce va povesti deodată: bătaia ei dintâi simţită, îmbătătoarele şoapte, primblarea încântătoare umăr la umăr printre florile ce nu se zăreau şi în acele minute, dar care acum răsar şi împodobesc suvenirul, voiniciile ce îşi făgăduia, patriotismul înflăcărat, visul măririlor, căpătate prin osteneală, vrednicie şi fapte mari, binefacerile ce se pregăteau a revărsa pe lume, ca un soare luminos şi roditor? — lucruri ce se schimbă toate încet în cevaşi cu totul dimpotrivă; la unii, bătaia lui Dumnezeu!... nici nălucirea visurilor acelora nu mai este?
Title Blog Entry

Amintirile fac parte din noi si fara trecut nu am putea merge in viitor si de cele mai multe ori ne ajuta sa nu facem de doua ori aceeasi greseala, ne ajuta sa ne maturizam si sa le respectam. Adeseori povestim prietenilor ce nazdravenii faceam in copilarie, vesela perioada a scolii, prima intalnire, amintirea de neuitat a primului sarut si fiorii primei dragoste...si amintirile continua diferit pentru fiecare dintre noi, dar care ne formeaza ca oameni si ne face mai buni.


De ce oare cu cât ceasurile, zilele şi anii se înmulţesc asupra lui, cu atâta mai mult omul se uită în urma sa, şi din căutătură în căutătură se opreşte cu plăcere la cele mai depărtate aduceri-aminte, aducerile-aminte ale tinereţii şi ale copilăriei? Nu-i soarele frumos şi astăzi? păsăruicile nu cântă tot aceleaşi cântece voioase sau jalnice? frunzele nu au acelaşi freamăt? pădurile nu înverzesc ca odinioară? florile nu au acelaşi miros, câmpiile, dulcile privelişti duioase ce aveau? mişcarea vietăţilor alinitu-s-a? Nu; dar nici un soare nu luceşte frumos, nici o floricică nu are dulce miros, nici un fluier pe coasta dealurilor nu răzbate, nimica în lumea de faţă nu are asemănare cu florile şi cu soarele zilelor văzute prin aducerea-aminte. Vântul ce bătea atunce, lacrimile ce se vărsa se uit; din zilele trecute a rămas în închipuire un soare de-a purure cu raze strălucitoare şi un miros neşters. Are dreptate aducerea-aminte: nimică nu poate fi pentru om mai frumos decât trecutul, căci trecutul e tinereţea şi tinereţea este fericire!... fericire de a crede în toată pasărea ce zboară, fericire de a crede în frumosul şi în bunul, fericire de a nu se îndoi de cinste şi de multe, fericire de a nu gândi la nimica, de a nu şti ce este viaţa şi ce neagră prăpastie este sufletul omului... Când se întoarce gândul spre zilele tinereţii, inima stă nehotărâtă, ce va povesti deodată: bătaia ei dintâi simţită, îmbătătoarele şoapte, primblarea încântătoare umăr la umăr printre florile ce nu se zăreau şi în acele minute, dar care acum răsar şi împodobesc suvenirul, voiniciile ce îşi făgăduia, patriotismul înflăcărat, visul măririlor, căpătate prin osteneală, vrednicie şi fapte mari, binefacerile ce se pregăteau a revărsa pe lume, ca un soare luminos şi roditor? — lucruri ce se schimbă toate încet în cevaşi cu totul dimpotrivă; la unii, bătaia lui Dumnezeu!... nici nălucirea visurilor acelora nu mai este?

Simetrie?




Lumea tinde sa fie guvernata de simetrie.
O gasim oriunde in jurul nostru, de la hainele pe care le imbracam, la bijuteriile pe care le purtam si cladirea in care avem biroul. Totul are tendinta de a fi fad, plictisitor si dominat de o dorinta subconstienta a lucrurilor in sine de a avea o legatura, fie ea si indepartata, cu vreo forma geometrica reprezentativa pentru aceasta simetrie.
Ca om si mod de viata, trebuie sa fii mereu "fresh", curat si bine aranjat, preferabil simetric. Un taior executat la perfectie, o cravata cu romburi fixata pe linia nasturilor, o tunsoare care sa incadreze forma fetei (chiar daca linia generala nu e simetrica, trebuie ca imaginea sa se potriveasca, nu?), toate sunt ingrediente imperios necesare pentru a avea succes in societate.
Rar mai vezi o pereche de pantofi sport care sa aiba sireturile de culori diferite, o bluza care sa acopere doar un umar, o tunsoare extravaganta, o ureche cu cinci cercei acompaniata de una virgina. Si nu, nu vorbesc aici de faza adolescentei in care toata lumea experimenteaza, vorbesc de oameni in toata firea, ce au curajul sa fie diferiti si sa sparga tiparul monotoniei, oferind acea pata de culoare de care multi se indeparteaza voit.

Pana si ca fizic, o persoana simetrica ajunge sa fie idealul din punct de vedere al frumusetii, fie ca vrea sau nu vrea acest lucru. Barbatii cu un corp cat de cat lucrat, cu o constitutie atletica si care sunt "simetrici" ajung sa fie centrul atentiei (si nu, nu trebuie sa fie neaparat modelul de stripper).
In cazul femeilor, treaba e si mai complicata. Sprancenele trebuie sa fie conturate perfect si sa fie identice. Nasul, daca se poate, cat mai mic si situat in mijlocul fetei. Dimensiunile de fotomodel, picioarele nici prea mici, nici prea mari, o silueta corect proportionata alaturi de un bust tare si proeminent o clasifica pe posesoarea acestor daruri ale naturii drept candidat imediat al postului de Miss Univers.
Este interesant, in schimb, cand o femeie cu toate aceste calitati vede intr-o zi pe strada nu barbatul simetric, sufletul ei pereche dat de natura si capabil sa furnizeze progenituri corecte din punct de vedere anatomic, nu pe el, ci vede pata de culoare reprezentata de o fiinta ce-si poarta rucsacul intr-o pozitie daunatoare coloanei vertebrale, in timp ce cu o mana trage de o chitara aproape cat el de mare, iar cu cealalta soarbe cu sete fumul unei cancerigene popular numita Kent Lung.
Apoi, tot aceasta femeie il urmareste la metrou, amuzandu-se de mersul partial pe varfuri al individului, precum si de felul in care se incurca si injura in timp ce cauta prin buzunare o cartela (de zece calatorii, evident, ca de sapte nu se fac inca). In continuare, vazand ca tine sirul pe loc, ea se ofera sa-l lase sa treaca pe abonamentul ei, iar el ii multumeste cu o voce ragusita. Apoi, ea observa in ochii lui acea licarire speciala, acea privire cu care orice femeie isi doreste sa se intalneasca macar o data in viata...

Ce caut eu la poarta vieţii tale?
Am fost cândva un oaspete de soi
Întâmpinat cu pâine şi cu sare,
Cununi mi-ai împletit din doruri noi.

Şi m-ai iubit ca pe-o minune albă
În nopţile ca de tăciune stins;
O ramură în plină floare dalbă
De dorul tău încet-încet m-am nins.

Acum e timpul să pornesc pribeag
N-am să mai bat la poarta nimănui,
Iubirea mi-o voi duce în desagă
Să mă hrănesc din doruri amărui..

Ignoranta...



Pentru a intelege natura cunoasterii, trebuie sa-i luam in considerare ambele fatete, partea subiectiva si cea obiectiva. Inainte de a fi rulata prin filtrele mintii umane, cunoasterea este pur obiectiva. Exista un adevar biblic care spune ca "tot ce se naste din ignoranta piere".
Aceste doua afirmatii par a sta fata in fata, fiecare cu „adevarul“ ei, dar nu proiecteaza nici un adevar comun in spatiul lor „public“. Altfel spus, avem, aici, afirmatii care sint sustinute, uneori, in spatii private ale intelighentiei actuale, dar astfel de afirmatii nu-si pot gasi propriul loc comun. Ce legatura ar putea fi intre globalizarea perceputa ca puscarie pentru mintile noastre si emergentele tehnologice vazute ca factor de sporire a ignorantei noastre globale?

Te intrebi permanent de ce iubesti persoana care te ignora, te intrebi permanent de ce ignori persoana pe care o iubesti. Iti doresti ca ignorarea sa fie egala si la fel sa fie si suferinta, sa iubesti egal cu cel pe care il iubesti. Te gandesti daca merita sa fie iubit sau daca merita doar ignorare. Calea de mijloc este suferinta, constientizarea disproportionalitatii sentimentului de iubire. De ce iubesti? De ce se intampla totul intr-un mod involuntar? De ce te indragostesti fara a avea puterea de a alege asta? Cine alege pentru tine? Iubirea, cel mai simplu sentiment, e insotita de cele mai complicate si cele mai imposibile si profunde situatii.
Cauta in suflet... incearca sa nu rascolesti, stabileste legaturi de egalitate intre sentimente, chiar daca acestea nu exista. Daca esti ignorat, incearca sa ignori in mod egal... vei stabili echilibrul perfect... vei iubi si vei fi iubit intr-un mod perfect.

marți, 24 noiembrie 2009

Concert EmericSet,Bucuresti,17.11.2009,Mojo Brit Room




De toate!

<

Image and video hosting by TinyPic
Image and video hosting by TinyPic

continuare la "Nepasare"

Si cineva zicea ceva " “fara dragoste suntem orfani de toate, fara pasiune suntem ca o moara de vant spanzurata in vid!”. “Nimic durabil nu se poate intemeia pe indiferenta"

Nepasarea...


Stii ca nepasarea si indiferenta sunt pacat? Stii ca daca iti lasi aproapele sa plesneasca de durere cand poti sa ii alini durerea printr-un minim efort, un telefon, o vizita, sau poate 100 de telefoane si vizite, asta te poate costa vesnicia?Ma scald in ape infectate cu nepasare, nepasare ridicata la rangul de virtute, nepasare imbracata cu un zambet, cu haine impecabile, nepasare cu studii superioare, chiar nepasare imbracata in rugaciuni evlavioase (daca nu ati vazut asa ceva va explic eu ce inseamna), aparent nu poti sa reprosezi nimic. Faptul ca mai exista cateva insule in acest ocean al nepasarii, insule in care locuitorii s-au trezit la realitate, este minunat dar este prea putin.

Nepasare,tristete...iar nepasare...si o continua nepasare.
E greu sa traiesti in nepasare,dar macar nimic nu te mai atinge.Esti o fiinta de otel sau de fier.Defapt nu mai esti o fiinta cu adevarat.Caci cu aceasta se disting fiintele de nefiinte: prin sentimente.Eu nu le mai am.Le-am pierdut pe undeva.Nu stiu nici cand,cum sau datorita cui.Cui sa-i multumesc?
Sau poate pe cine sa blestem?

Mi-e indiferent defapt.Deci cum ziceam nepasare.
E ca si cum ai trai in reluare.Te simti implinit cand lovesti pe cineva cu indiferenta si vezi ca il doare si vezi ca tot pune intrebari, vrea sa se bage in seama, in discutie si tu tot la fel, raspunsuri seci si superioare. Intrebare si un raspund de 2 cuvinte, se mai incearca odata, la fel! Dupa o astfel de scena tu spui ca te plictisesti si pleci dar eu stiu ca iti era jena de ce ai facut si te-ai simtit un gunoi de persoana.Teme-te insa de indiferenta. Caci prin tacerea ei, prin consimtamantul ei tacit, te ucide şi te tradează în acelaşi timp.
video

In viaţa noastră suntem mereu supuşi diferitelor surprize din partea oamenilor, bombardaţi cu sentimente de iubire, de preţuire, de recunoştinţă, dar şi de ură, dispreţ, ingratitudine. Uneori suntem surprinşi chiar de atitudinile noastre. Între noi oamenii există atracţii, compatibilităţi, disponibilităţi, dar şi respingeri, incompatibilităţi.

Ne străduim să creăm o atmosferă de echilibru, dar nu întotdeauna reuşim şi această nereuşită are desigur multe cauze. Cea mai importantă este lipsa iertării. Rănile noastre sufleteşti pricinuite din cauza loviturilor primite, le putem vindeca cu pansamente îmbibate în medicamentul iertării, căci a păstra în suflet rana nepansată, durerea pricinuită, înseamnă a deveni cu timpul duşmănos, plin de ură şi dorinţă de răzbunare şi a nu putea restabili acel echilibru atât de necesar oamenilor, societăţii în care trăim.
A nu ierta, înseamnă a purta haina celui care ne-a rănit şi devenim astfel asemenea lui, acoperiţi de răutate şi murdărie, căci neiertarea înseamnă lipsa de curăţire a sufletului, un trai plin de resentimente şi mai mult, înseamnă a căuta alte haine ale răutăţii, ale murdăriei, pentru a fi aruncate sub formă de ricoşeu, crezând că astfel ne-am făcut dreptate singuri, că am pus cel puţin semnul egal, dacă nu semnul mai mare, între noi şi cel care ne-a lovit. Greşită judecată! Resentimentele, acele simţiri de ostilitate faţă de persoane care au greşit, ne ţin într-o continuă stare de stres, rămânem legaţi de o amintire neplăcută, ea sta ca un cui în inima noastră, dorinţa de răzbunare - instinct iraţional, animalic - ne macină, ne stresează, suntem ca nişte animale la pândă pentru a prinde momentul favorabil muşcăturii. Orgolioşii sunt oameni răi, oameni care se cred superiori, oameni fără demnitate, fără credinţă în Dumnezeu, ori a ierta înseamnă a da orgoliul la o parte, a avea o înţelegere superioară celui care ţi-a greşit. Puţini, din păcate înţeleg acest adevăr! Iar noi, cei care am asimilat cultura creştină, cunoaştem răspunsul Mântuitorului la întrebarea Apostolului Petru, de câte ori să ierte pe cel care va păcătui împotriva lui: « Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte. » Şi aceasta ca noi să ne dăm seama cât de importantă este iertarea. Când spunem rugăciunea « Tatăl nostru », să ne oprim asupra fiecărei fraze şi să medităm profund : « …Şi ne iartă greşelile noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri… », căci dacă nu iertăm, nici Tatăl nostru din ceruri nu va ierta greşelile noastre, a adăugat Iisus. Uitarea face imposibilă accederea la o informaţie sau experienţă trăită în trecut, spune un dicţionar; înseamnă amnezie. Chiar vrem să ne impunem această stare de amnezie? Iubirile din viaţa noastră trebuie să le dăm uitării? De ce să nu le păstrăm cu o oarecare sfinţenie, acolo, pe un raft al inimii noastre şi să gândim la ele cu uşoare umbre de melancolie? Aşa gândesc, asta nu înseamnă că nu pot să şi greşesc! Greşim cu toţii şi din această cauză trebuie să cunoaştem iertarea...
Imi cer iertare acum pentru toti pe cei pe care i-am suparat........Prieteni mai si greseste omu, nu sunt perfect, si cele mai multe calitati pe care le am sunt cele negative........Sunt doar ceea ce sunt C.
Un singur lucru nu pot ierta! Tradarea si suferinta pe care mi-ai produs-o, tu, CMP.

Cancel

said 4 days ago Edit · Delete · Permalink · Comments (0)

Bine v-am gasit!!!!!!!!!!!!!!


Bine v-am gasit!
Prieteni, dusmani sau poate doar simpli curiosi, bine v-am gasit la inaugurarea blogului meu!Ce voi scrie in el, deocamdata nu stiu.Probabil ginduri triste! Ca si mine!Ca o coincidenta poate, acest blog s-a nascut in luna noiembrie 2009, la doi ani de cind am terminat sa traiesc o viata frumoasa, plina de bucurii si impliniri!Am inceput una trista, plina de deziluzii si de traume! Putini sint cei care stiu la ce ma refer!O sa va povestesc, daca este cazul, dar nu acum. Ar trebui poate sa fie un moment happy! Voi reveni sper cu regularitate, dar nu as vrea sa va supar si pe voi cu tristetile mele incurabile! Va mai astept, pe voi prietenii mei!
Cu drag
Cami